Drumurile, cararile si de fapt un botez, m-au facut sa ajung intr-un sfarsit de saptamana in Timisoara.
Simplu spus: daca ai sansa sa ai banateanul potrivit in locul potrivit, s-a terminat!
Timisoreanul are impresia, indiferent cate kilograme in viu ai emite pe centimetru patrat, ca daca esti din Bucuresti, esti prost hranit si locul din care vii e un fel de lagar din care oricine scapa e musai sa fie indopat pana isi da zambind obstescul sfarsit.
Totusi, ca sa pastram adevarul istoric, in propozitia de mai sus exista un dram de adevar care isi dezvaluie stralucirea deabia dupa prima palinca de deschis ostilitatile oricarei intalniri:odata ce licoarea incepe sa circule prin vena, orice minus devine un simplu, clar, deschis plus, oricat de minus ar fi el. Ca sa nu mai intindem creionul pe ecran in van, din traditia locala timisoreana face parte falosenia spiritului si a pungii, a balconului, camarii si mesei.
Astfel incat, gastronomic vorbind, n-a fost deloc un weekend usor.
Banateanul gateste/serveste mult si din greu.
Sucurile gastrice au fost incercate din greu chiar daca drumul spre iadul placerilor gastro a fost presarat cu ganduri gen “Nu,nu, o sa iau doar o salata!” sau “Asta e ultima bere, clar!” si “In nici un caz nu mai desfacem inca o sticla” si cea mai intalnita, cu dese repetitii “Eu, desert?!?! N-ai sa vezi”. Doar ganduri fara substanta, neconcretizate nici macar o secunda.
Duca-se! O sa ard pe rugul pofticiosilor si singura ultima dorinta este, va rog, sa ma infasurati intr-o clatita de la restaurantul Nora, sa ma indopati cu stafide, bezea, sa imi varsati o galeata de sirop de vanilie peste, sa ma bagati la cuptor si cand ma scoateti sa ma flambati nitel si sa ma stropiti cu putina ciocolata.
Pofta buna la mine!
Promit ca n-o sa mai aveti probleme existentiale referitoare la canibalism dupa prima lingurita. Care se va transforma in lingura imediat dupa. Si apoi intr-un polonic.
Inca un polonic va rog!
Astfel incat you can call me Clatite banatene a la Nora, unde cu Nora am notat restaurantul pe care-l mai deslusisem la un moment dat in drumurile mele dar pe care nu-l aprofundasem cu banateanul care trebuie.
De fapt, iarasi ca sa pastrez adevarul istoric, inceputul sfarsitului a avut o tenta usor clasic traditionala, din categoria “sa incepem cu ce cunoastem, ca sa ne cunoastem mai bine”: mixgrill traditional cu garnituri asortate.
Pentru ca eram destui la masa si e imperios necesar, medical aproape, sa dai cu palinca pe soseaua gatului ptr digestia tuturor celor banatene, a venit si momentul in care dupa ore bune de palavre si ciocniri, de idei desigur, de ce oare altceva?, pe terasa din dotare, terasa la care inca un plus l-au dat si bancutele de lemn, deh, fetish personal, fiecare dintre comeseni a hotarat ca e momentul ptr ceva “usor, de seara”.
Aici am declansat tragedia: cine ar fi putut sa stie ca turnedoul de caprioara cu cartofi svabesti, inele de ceapa pane, legume la gratar si orez sarbesc va arata asa?:
Simt intrebarea: si, ai mai trait dupa?
Raspuns: cu greu.
Care raspuns explica de fapt si continuarea: nu a fost cale de a ne abtine de la a devora si caprioara, si ceapa si legumele si inca un pahar va rog si, fir-ar sa fie, draga! iar n-avem triferment la noi etc etc.
Si apoi depresia de dupa:(
In care am constatat ca de luna de alergat zilnic, regim, salate, fructe, ceva usor si alte inaltatoare ganduri s-a ales praful si pulberea…
Concluzie: si maine e o zi, da, in care o sa o luam de la capat.
Cu spanacul, fructele, gandurile si retetele recomandate care-ti fac piciorul mic si mintea agera etc etc.
Un singur cuvant/propozitie/fraza mai am de spus, ca sa fie clar: nu regretam nici un moment de clatita sau caprioara, de bere sau vin, de palinca sau visinata, de povesti si rasete pana in creierii noptilor banatene.