Prima regula cand rezervi bilet pe paravion.ro sau momondo.ro: nu te repezi la primul pret afisat! Pretul biletelor se schimba din ora in ora si daca ai facut indeajuns de vartos in scaldatoare, poti avea bafta ca peste trei ore sa gasesti biletul mai ieftin cu vreo 50-60 euro, la cine stie care oferta spontan locala. Astfel incat un czech airlines , cu o escala la “Praha”, e mai mult decat imi pot dori. Edrept, escala e cam mare (4 ore), dar pilotul e hranit de mic cu sunca de Praga, stewardesele sunt zambitoare, zborul e nice iar magazinele aeroportului iti mananca usor din timpul de asteptare si, posibil, si din card. In plus, ai si o oferta frumoasa gen:”Spune-mi cate mile ai parcurs, ca sa-ti spun ce chestii ai de castigat”. Oferta e pe viata si ma gandesc zambind gales ca poate ‘oi mai zbura pe ici pe colo. Atentie totusi: in aeroportul din Praga platile se fac in general in coroane, mai rar in euro. Daca se accepta totusi plata in euro intreaba inainte in ce vei primi restul. Caci la KFC platesti euro si primesti rest coroane! Nu frumos. Si ca ultim gand inainte de a ateriza in Londra: sa nu mergi in avion, pe culoar, niciodata, in spatele unui cetatean de culoare inchisa cu sacou din plastic de culoare deschisa, dupa o aterizare prin furtuna.
Si nu mai intind cuvintele prin Praga pentru ca Londra e socul de care are nevoie cel care inca n-a pus niciodata piciorul in ea. Primul gust pe varful papilelor: Heathrow Airport. Astfel, inca din aer afli ca Londra e o metropola: te invarti deasupra pistei cel putin douazeci de minute pana primesti aprobarea de aterizare. La fiecare un minut jumatate, un avion aterizeaza pe Heathrow. O mie de avioane pe zi ( !!!)e totusi o cifra. Aterizezi la terminalul 1,2,3,4 sau 5. De acolo ai varianta rapida spre Londra: 15 minute cu Heathrow Express Train, 32 lire dus/intors, sau varianta ceva mai umana, de 15 lire dus/intors, 25 minunte pana in Londra / Paddington, Heathrow Connect. Daca iti place sa te joci la calculator, biletele pentru trenul spre Londra se iau electronic de la nenumaratele device-uri din toate terminalele. La fel si biletul de avion de intoarcere ( daca te hotarasti totusi sa mai faci pasul asta..). Daca nu te descurci poti alege varianta umana a unui ghiseu.
Mi-e foame, deci vizitez.
Pub-ul clasic englezesc nu e un simplu restaurant: e o cultura, un stil de viata, o atitudine. Nu intri in pub sa iei un pahar cu apa. Din principiu. Pe la pranz, in zilele de lucru, ai sa vezi pub-urile pline de englezul la patru ace, venit sa ia masa de pranz. Seara, de pe la sase incolo, ( mult mai abitir si mai relaxat in weekend ) fie pe trotuar in fata, fie la masute, cate doi, cate cinci, socializand, cu pinta de bere in mana; pub-ul atunci e locul in care ai voie sa-ti faci noi cunostinte, sa intri in vorba cu ele, sa bei cu ele si, in cele din urma, sa te faci zob impreuna cu ele; totul doar acolo si numai acolo. A doua zi, de la capat, fiecare in treburile sale, pana la pub-ul de pranz sau seara.
Daca te tine, incearca berile locale; dupa cel putin patru pinte degustate, ia si o pinta de cidru (unde cu “cidru” am notat adevarata bautura fermentata din fructe si nu pishvaserul suc din pere care se gaseste la magazinul unde e de bon ton sa-ti cumperi un cremwurst de plasic la iesire si poate niste chiftele atomice la intrare, la etaj, printre doua scaune si patru cuierase de pe drum, magazin cu un nume atat de neimportant incat, in Bucuresti l-au cladit pe undeva pe la Baneasa..); foamea vine de la sine. Daca iti mai gasesti gura dupa ce incerci cateva beri si le ineci in cele din urma in cidru, comanda atunci sausage&mash potatoes. El arata fix ca in poza si e de mare angajament.
O alta cultura national locala este clasicul fish and chips. Un fish and chips pe care il poti afla la orice colt de strada, zi/noapte/peste noapte. Indiferent insa cat de “negru” va fi coltul sau noaptea londoneza, chiar daca iti vei primi bucatele intr-o ordinara hartie cartonata, nu am reusit sa aflu vreodata, in lumea asta, un peste mai proaspat(dupa cateva beri londoneze cu cativa amici romani am ajuns totusi la o idee comuna si anume ca e clar, indubitabil si irefutabil, fiecare dugheana cu fish and chips din Londra are in bucataria din spate un iaz de unde pescuieste pestele, mai proaspat decat cel mai proaspat pe care l-ai mancat tu vreodata; e posibil totusi ca aceasta concluzie sa ne fi strafulgerat mintile dupa cea de-a opta bere incercata dar nu bag mana in foc).
Ca tot veni vorba (a plecat vreodata?), Guiness-ul londonez la draft e mai aspru fata de Guiness-ul romanesc, mai caramelizat si mai catifelat.
Daca fish and chips nu e de nasul tau, daca pub-ul e prea superfluu pentru marinimia Ta, hai sa te duc la o mica bodega din Cartierul Chinezesc unde sa-ti aprind simturile, si la intrare si la iesire, cat te tine, la doar 4.95 lire. Cand ajungi in zona, intreaba orice gheisa care sta in pragul fiecarui zid sau templu chinezesc: “Good day, could you please tell me where MR WU’s restaurant is?”. Nu te astepta la fite sau lux ci pregateste-te sa stai la masa cu fata de masa de musama cu alti doi muncitori asiatici sau cine stie ce batranica atat de clasica englezoaica. Good value for money: spatiu mic, zgomotosul Mr Wu la intrare care te conduce la masa, cinci mese patrate, o masa mare rotunda pe mijloc unde puiul in cinci culori si porcul cu alune umple caldarile din alte caldari. Nimic demn de semnalat. Cu toate astea, in locul asta l-am intalnit pe Buddha in rasfatul desantzat al papilelor iar pohtele stinse cu Huangjiu sau Baijiu nu mi s-au mai parut demne de vreun pacat biblic.
So:Good day, could you please tell me where MR WU’s restaurant is?