Aroma Levantului si a Cornului de Aur, istorie si cutremure, muezinul dis-de-cu-noaptea in cap, discoteci cu lasere si tramvaie cu aer conditionat la minus 10 grade, tropaiala, claxoane, Bosfor si soare, mult soare, deosebit de mult soare, inimaginabil de mult soare.
N-am sa-ti spun aici de mirarile si comentariile noastre referitoare la zambetul gales al receptionerului cu unghiile facute cu oja violet din micul hotel din Taksim Square si nici de cele 9 tinere rusoaice blonde cu fusta mini coborate pe strasse din acelasi hotel care, si unul si celelalte, ne-au lasat cu maxilarele pana in pamant.
Nu, o sa-ti spun aici doar de arome si gusturi.
Despre aromele bazarului e imposibil de scris. Musai de vazut, cu greu de depistat toate mirosurile.
Pentru ca ce poti tu sa faci/sa mirosi/sa gusti cand iti apare taraba in fata cu cel putin 150 de prafuri viu colorate, rosu, galbene, verzi in fata narii si tu esti dus pe sus de puhoi, spre alta si alta taraba cu alte rahaturi, alune, migdale, smochine, stafide, curmale?
Si-apoi, cand iti vine vremea, sa te asezi, ostenit si cu mintea imprastiata de sunete si culori, intr-o carciumoara mica, la o masa si mai mica dintr-un bazar fara margini care serpuieste intr-o maxima nebunie pe langa tine si nu intelegi nimic din meniu si chemi ospatarul si stropsesti o engleza stricata precum intelegerea lui la aceeasi engleza. Si totusi, cu un zambet dispare si apare in 15 min cu un ajutor carand amandoi pe brate cate o tava de cel putin un metru patrat plina de cel putin 30 de tavite fiecare, cu chestii greu de deslusit, albe, maro, verzi, cu frunze, fara frunze, cu iaurt, fara iaurt, cu branza, gatite, negatite si din care, prin semne, te invita sa gusti si sa-ti alegi.
Si tu, astfel pierdut atunci in zeci de farfurioare, gusti rapid din cinci, repede si oarecare, oricum nu iti dai seama ce mananci, oricum aromele sunt prea puternice, si ceri asta, asta, asta, din asta si din asta si ti se aduc mezze-le rapid si infuleci tot, habar n-ai ce, dar infuleci pentru ca e bun, foarte bun, cel mai bun.
Si-apoi, dupa musai o narghilea si un ceai mic intr-un paharel de sticla, o iei iar la pas pe asfaltul incins de cele 45 grade, cu o sticla de apa rece ca gheata in mana, chiar cu bucati de gheata in ea, sticla pe care ai cumparat-o in plina strada, cum naiba de reusesc baietii astia sa vinda apa cu gheata pe caldurile astea monstruoase?
Si-am mancat pestele din barcile clatinatoare de pe malul Bosforului, o ditamai bucata de peste intr-o jumatate de ditamai painea. De fapt, ca sa pastram adevarul istoric, am incercat sa mancam pestele gatit adhoc pe barca la fel cum ceilalti localnici o faceau dar ne-am oprit in multitudinea de oase de peste. Si ne-am uitat atunci pe furis cum de reusesc turcii astia sa mestece sandvich-ul cu peste cu sute de oase ca pe cel mai fraged snitel de pui, fara sa scuipe/scoata/aleaga nici un os, mama ce gura, ce stomac, ce intestine trebuie ca au baietii astia, urmasi de spahii si ieniceri.
Si ne-am intalnit unii cu altii in Istanbul, fericita coincidenta, si ne-am impartit experientele culinare, si ne-am mai aduce aminte iarasi si iarasi de niscai gusturi dar ne ia Catalina la omor ca iarasi ne iese articolul prea mare si trebuie taiat, ciopartit si bine, tac, inchei, pun punct, nu fara sa-mi promit ca Ramadanul gasi-ma-va pe strazile din vechiul Istanbul cat de curand, parol, am zis!