Nume engleza :horseradish
Franceza: radis fort
Hreanul in terapia naturista aici
Hreanul in cosmetica naturista aici
Radacina de hrean intacta nu este prea aromata, dar taiata, tocata si, in special, data prin razatoare, are un miros foarte puternic, iute si lacrimogen. Mirosul nu este totusi stabil, el pierzandu-se dupa 10-20 de minute.
Hreanul japonez, numit wasabi, este aproape identic ca gust, doar ceva mai puternic. Din cauza faptului ca este foarte scump, ceea ce se vinde drept wasabi in multe restaurante si magazine, este de fapt hrean colorat.
Hreanul este utilizat crud, dat prin razatoare si consumat alaturi de carne fiarta, afumata sau fripta. Din cauza faptului ca aroma sa este foarte volatila, hreanul este utilizat mai ales la mancaruri calde, la care este adaugat imediat, inainte de a se servi la masa.
In Austria hreanul proaspat ras este amestecat cu mar ras si mancat alaturi de carne. Aceasta mixtura, ”Apfelkren”, poate fi pastrata cam o zi fara a-si pierde aroma.
Hreanul este folosit si la prepararea tipurilor picante si iuti de mustar. Primul sortiment de mustar amestecat cu hrean a fost, se pare, mustarul de Tewkesbury, creat in Anglia medievala, foarte apreciat de marele Shakespeare. Exista, de fapt, nenumarate variante de maioneza, sau sosuri derivate din ea, care contin hrean.
Una dintre salatele populare in Romania, cea de sfecla rosie, este asezonata cu hrean si insoteste carnea de miel si de vita.
Hreanul amestecat cu oua fierte tari, mere si smantana este populara in Slovenia, dar si in Italia (mai ales in regiunea Venetiei); croatii au o varianta preparata cu carne de vita sau sunca fiarta.
In Polonia hreanul este folosit la asezonarea supelor, mai ales in Silezia, unde astfel de supe se consuma cu ocazia Pastelui.
Trivia
Hreanul este ruda buna cu varza si este cunoscut inca din vremea antichitatii, leac pretuit de greci si romani. Frunzele crude, legate pe frunte, alungau durerile si limpezeau mintea, din radacina data pe razatoare se coceau turte cu care se vindecau galcile, iar ceaiul de flori alunga racelile. Decazut din vechea lui glorie, hreanul se mai foloseste rar ca medicament si mult mai des ca picanterie alimentara.
Istoria hreanului incepe cu peste 3.000 de ani in urma, cand era utilizat deja ca afrodisiac, ca tratament contra reumatismului si drept condiment. Conform mitologiei grecesti Apollo a transmis muritorilor prin intermediul Oracolului din Delphi ca hreanul valoreaza greutatea sa in aur. Hreanul era cunoscut in Egipt din anul 1500 ien.
Dioscorides (unul dintre cei mai mari naturalisti si medici ai antichitatii) a descris hreanul sub numele de Thlaspi sau Persicon iar Cato a mentionat planta in in tratatele sale despre agricultura si apare infatisata intr-o pictura murala din Pompei .
Probabil ca planta mentionata de Pliniu cel Batran in istoria naturala (Naturalis Historia) drept Armoracia este hreanul. El il recomanda pentru calitatile sale medicale alaturi de hreanul salbatic –asa numitul “raphanos agrios” al grecilor.
Botanistii renascentisti Pietro Andrea Mattioli si John Gerard l-au incadrat in familia ridichilor.
Atat frunzele cat si radacinile erau folosite in medicina Evului Mediu iar radacina era folosita, in plus, ca si condiment alaturi de preparate din carne in Germania, Scandinavia si Anglia. In America de Nord a ajuns odata cu primii colonisti.
In ciuda numelui sau in engleza : horse radish – ridichea calului, hreanul este o planta otravitoare pentru cai.