Daca intri pe strada Dr. Grozovici, dinspre Stefan cel Mare si meeergi si tot mergi pana in capatul ei, chiar pe colt, fara a straluci prin ceva vizual, la strada, vei intalni o casuta mica, foarte mica, de pitici. simpla, fara nume, fara sigla, fara neoane si sclipici.
Oricat de mica ar fi insa casuta, si chiar daca nu vei zari prin geamuri multi pitici, ci doar piticul de la micul geam care te intreaba “Ce doriti?”, prezenta casutei o vei simti de pe la jumatatea strazii. Si asta pentru ca mirosul de pateuri, strudele, cozonaci, merdenele, checuri si alte patiserii nebune, iti va trage nasul exact ca in desene animate, spre locul care iti misca din loc instant poftele si sucurile gastrice.
Prima oara am nimerit din intamplare acolo acum cativa ani. Si de atunci, invariabil, in fiecare an, suntem prezenti de Craciun sau Pasti sa cumparam nu unul, nu doi ci mai multi cozonaci. Unul il pastram pentru noi si, de cele mai multe ori, dispare cam in aceeasi zi sau chiar pe drumul spre casa, daca avem “nesansa” sa fie cald – mestecam pe drum, la semafor, in coloana de masini unde ne miscam cu incetinitorul, stiind si repetandu-ne ca e ultima oara cand ne imbuibam in halul asta, ca o sa ne explodeze coca in stomac, ca ce bine ar fi acum un pahar cu lapte rece ca hai sa ne intoarcem sa mai luam unul, uite ca l-am mancat jumate’ etc etc), si ceilalti trei, patru pe care ii luam ii dam cadouri la cei apropiati, sub egida: “e cozonacul tineretilor noastre, acela care il cocea bunica in cuptor si ii simteai aroma pe toata scara blocului, cel mai cozonac dintre cozonaci, care ti se topeste in gura, hai, gusta te rugam o bucata sa ne zici cum e!”. Si suntem mandri si bucurosi de parca noi am fi facut cozonacul asta atunci cand cel care a primit cozonacul, cu gura plina, mormaie de surpriza si placere.
Nu e insa deloc usor sa prinzi un cozonac la patiseria din strada Dr. Grozovici. Pentru ca acolo se produc, in perioadele de sarbatoare, maxim 300 de cozonaci pe zi iar cererile sunt de mii.
Iata asadar de ce poti vedea atunci coada noaptea la ora 10 sau 11, si chiar mai tarziu, poti auzi si vechiul strigat al tineretii :”Dati cate doi sa ajunga si in spate!” si tot atunci ai sa vezi si masini cu numere din toate regiunile tarii care vin, deschid portbagajele si le burdusesc cu cozonaci de Bucuresti, de la nea Vasile, si se duc care’ncotro’, sa fericeasca cine stie ce familie de te miri unde.
Astfel incat anul asta nu ne-am putut abtine si ne-am inarmat cu aparate cu baterii si primiti fiind cu multa bunavointa de catre gazde intr-un spatiu mic dar zumzaitor si plin de arome amestecate, taiate, portionate, impletite, umplute, crescute, facute am reusit sa aflam cum sta treaba cu unii dintre cei mai buni, plini, proaspeti cozonaci din Bucuresti(daca nu cumva chiar cei mai dintre cei mai..)